Drumul pana la poalele muntelui a fost ușor,un autobuz, ruginit, retras din circulație în Germania în anii 80, ne a aruncat doar la câțiva metri de verdele ce se ridica în fata noastră de parca manca din cer.După 10 min deja pădurea ne a înghițit iar drumul număra tot mai puține pietre.Era prima data când duceam pe cineva acolo, pe deasupra fata.Simțeam încă oboseala ultimelor beții asa am început sa rămân câțiva pași mai în urma mereu.Ma gândeam ca ea va crede ca sunt un ciudat, la moda fiind atunci acele discoteci făcute în foste săli de ședințe ale comuniștilor,iar eu..pun domnisoara sa urce ditamai dealul.
Când drumul a rămas în urma iar copacii făceau urmele noastre un labirint mi am dat seama ca ceva nu e ok.Ea mergea ca și cum cunoștea fiecare frunza și copac iar eu gâfâind din urma încă făceam pe ghidul.Era în lumea ei..mi am dat seama rapid și asta ma liniștea,era un punct comun ce puteam explota in cazul unui mic discurs înaintea unui eventual prim sărut.Natura primește și bețivi dar are modul ei de ai trezii rapid.Cu frunze în cap, julit și câteva vânătăi am ajuns sus..locul..unde Dumnezeu a pus un ochi de apa,numit lac.Ne am oprit și l am privit,avea o culoare albastra deschisa, prea deschis pentru jocul de culori ce îl înconjoară. Eram mândru de el..de parca am săpat eu gaura unde lenevea apa.Am continuat puțin mai sus sa vadă restul..gura de prăpastie de unde vezi totul...peștera..
Aveam multe povesti legate de acele locuri dar brusc mi.am pierdut cuvintele,starea ei de spirit a transformat tot în ceva mistic.Niciodată nu cred ca am vb mai puțin cu o fata..dar tăcerea ei era diferita,era absorbită de natura asa tare încât când se uita la mine aveam senzația ca sunt un copac. Mi am dat seama ca știa totul despre locul acela asa ca tot discursul meu despre el am decis sa îl las uitării.
Aveam frica de lac,era mic, fără nici o vietate și fără fund. Nu am intrat niciodată în apa lui,lucru ce nu am vrut sa știe.
Am coborât din nou la lac..și ea a decis sa intre în apă. Eu o vedeam în oraș ca cea mai sensibila fata ce am cunoscut. Fragila.Aici însă totul era altfel.. Ea era alt om,o necunoscuta pentru mine ce începea sa îmi placa tot mai mult.Când a atins apa..lacul a vibrat ușor,precum corzile la chitara și lăsat câteva inele de mici valuri sa alunece..știu ca apa era rece..dar parca nu simțea nimic, nu a lăsat nici un gest sa vad, pășea încet în lac..un lac fără viata ce brusc parca a schimbat culoarea. O priveam și nu era aceasi fata cu care am pornit de acasă.
Era plina de viata,zâmbea , sigura de ea,ca o lebădă ce a trăit acolo de o viata.. M am gândit atunci la fauritorii de viori doar ei devin una cu natura când din doua lemne diferite, cioplite, creează cutia magica din care iasă un sunet unic,transformat de artist în muzica.
A fost frumos sa simt cum natura a înghițit omul de lângă mine pentru un moment.Brusc tăcerea ei erau mii de cuvinte șoptite de frunze și vânt ce îmi invadau urechile și sufletul...
A trecut timpul și uneori simt cum frunzele se mișcă lângă mine,le urmăresc cum cad toamna iar vântul ma trezește din linistea care o găsesc atunci.
