Lacul Albastru

  De obicei când omul ciocnește cu natura se pot întâmpla doua lucruri așezate la poluri asa de opuse încât diferența între unul și altul ne transpune în timp,o distruge sau devine pur și simplu parte din ea.Tendința mereu prezentă de a distruge ca trăsătură umana se lupta cu sensibilitatea acceptării omului ca parte din natura văzută ca un refugiu real într-o lume ascunsa,plina de mister și sursa de viata.Natura,selectiva, nu accepta însă orice suflet rătăcit... 

  Drumul pana la poalele muntelui a fost ușor,un autobuz, ruginit, retras din circulație în Germania în anii 80, ne a aruncat doar la câțiva metri de verdele ce se ridica în fata noastră de parca manca din cer.După 10 min deja pădurea ne a înghițit iar drumul număra tot mai puține pietre.Era prima data când duceam pe cineva acolo, pe deasupra fata.Simțeam încă oboseala ultimelor beții asa am început sa rămân câțiva pași mai în urma mereu.Ma gândeam ca ea va crede ca sunt un ciudat, la moda fiind atunci acele discoteci făcute în foste săli de ședințe ale comuniștilor,iar eu..pun domnisoara sa urce ditamai dealul.

   Când drumul a rămas în urma iar copacii făceau urmele noastre un labirint mi am dat seama ca ceva nu e ok.Ea mergea ca și cum cunoștea fiecare frunza și copac iar eu gâfâind din urma încă făceam pe ghidul.Era în lumea ei..mi am dat seama rapid și asta ma liniștea,era un punct comun ce puteam explota in cazul unui mic discurs înaintea unui eventual prim sărut.Natura primește și bețivi dar are modul ei de ai trezii rapid.Cu frunze în cap, julit și câteva vânătăi am ajuns sus..locul..unde Dumnezeu a pus un ochi de apa,numit lac.Ne am oprit și l am privit,avea o culoare albastra deschisa, prea deschis pentru jocul de culori ce îl înconjoară. Eram mândru de el..de parca am săpat eu gaura unde lenevea apa.Am continuat puțin mai sus sa vadă restul..gura de prăpastie de unde vezi totul...peștera..

   Aveam multe povesti legate de acele locuri dar brusc mi.am pierdut cuvintele,starea ei de spirit a transformat tot în ceva mistic.Niciodată nu cred ca am vb mai puțin cu o fata..dar tăcerea ei era diferita,era absorbită de natura asa tare încât când se uita la mine aveam senzația ca sunt un copac. Mi am dat seama ca știa totul despre locul acela asa ca tot discursul meu despre el am decis sa îl las uitării.

 Aveam frica de lac,era mic, fără nici o vietate și fără fund. Nu am intrat niciodată în apa lui,lucru ce nu am vrut sa știe. 

  Am coborât din nou la lac..și ea a decis sa intre în apă. Eu  o vedeam în oraș ca cea mai sensibila fata ce am cunoscut. Fragila.Aici însă totul era altfel.. Ea era alt om,o necunoscuta pentru mine ce începea sa îmi placa tot mai mult.Când a atins apa..lacul a vibrat ușor,precum corzile la chitara și lăsat câteva inele de mici valuri sa alunece..știu ca apa era rece..dar parca nu simțea nimic, nu a lăsat nici un gest sa vad, pășea încet în lac..un lac fără viata ce brusc parca a schimbat culoarea. O priveam și nu era aceasi fata cu care am pornit de acasă. 

 Era plina de viata,zâmbea , sigura de ea,ca o lebădă ce a trăit acolo de o viata.. M am gândit atunci la fauritorii de viori doar ei devin una cu natura când din doua lemne diferite, cioplite, creează cutia magica din care iasă un sunet unic,transformat de artist în muzica.

  A fost frumos sa simt cum natura a înghițit omul de lângă mine pentru un moment.Brusc tăcerea ei erau mii de cuvinte șoptite de frunze și vânt ce îmi invadau urechile și sufletul...

 A trecut timpul și uneori simt cum frunzele se mișcă lângă mine,le urmăresc cum cad toamna iar vântul ma trezește din linistea care o găsesc atunci. 

  

Prețul frumusetii

 Cine nu se uita in oglinda? Oglinda pe vremuri a fost folosita pentru mai multe lucruri nu doar pentru a reflecta starea fizica a corpului nostru.Cuceritorii de noi taramuri o foloseau pentru a fascina curiozitatea
sălbăticilor din jurul Amazonului,adesea era o sursa de comunicare pe mare sau în desert sau pur si simplu un obiect frumos.
 În ziua de azi a ajuns o sursa de deprimare zilnica sau mai rău butonul ce activează obsesia unui narcisist.Toți o folosim..zilnic..chiar și telefoanele au aplicații cu funcție de oglinda..oare putem renunță la ea..la obiectul în care ne vedem zi de zi,la sursa de inspirație a alege starea zilei,locul unde cade barba și buzele prin viata.Nu putem.Societatea obliga o prezenta tipar,un model ce urmam fără sa vrem obligați de frica respingerii.Oamenii vor sa fie frumoși...perfecțiunea ascunsa mereu în coltul creierului alege culorile,firele parului se îndoiesc în directia în care sufla societatea în care trăim.Fiecare mușchi trebuie sa fie la locul lui..sprâncenele egale..ochii odihniți..și putem continua la nesfârșit pentru ca timpul în fata oglinzii se opreste mereu.Prea mult timp pierdut uneori pentru a corecta ceva ce natura a creeat.Poate jocul în care începem sa credem ca putem corecta sau îmbunătății fizicul nostru încarcă cu optimism spiritul zilnic.Toți folosim oglinda, inevitabil în rutina noastră,dar cati ne cautam pe noi..și nu pe alții? Tiparul schimbat mereu de moda obliga omul sa locuiască în fata oglinzii,poate în viitor lumea va locui intre oglinzi asa corectam și gesturile alea naturale ce uneori ne scapă și ne fac cu adevărat frumoși. Din start în fiecare dimineață pierdem puțin câte puțin din ce a lăsat mai frumos la om dumnezeu...naturalul.Acum vine pissy23 și spune.. dar eu asta caut..zi de zi..pe dracu..mincinosi ce suntem.Știm noi ce e naturalul?frumosul cu adevărat?poate când avem 13 ani și nu suntem încă otrăviți de panorama standard obligatorie a societății.Acum nici nu știm sa radem și ne miram de ce marii pictori clasici pictau femei grase.Când moare cineva se acoperă oglinda, conform tradiției sufletul mortului se reflecta prin ea..alta mare minciuna, ne reflectam noi..distruși,albi,speriați pictați de mama durere în graba. Dar noi nu vrem sa vedem asta..societatea nu accepta acest om venim cu scuza spirituala.De ce nu folosim oglinda și când se naște cineva?Sa nu se reflecte spiritul noului născut?nu..din nou durerea picteaza..Mereu găsim scuze sa ascundem imaginea în care omul e natural și cautam una falsa bătută cu ciocanu în mintea noastră de moda societății în care trăim.Nu avem ce face trebuie sa se vândă steroizi..pastile pentru slăbit..agrafe..industria din spatele frumuseții artificiale e gigantul ce se hrănește cu frumusețea noastră reala. Ciudat ca la 80 de ani încă te stresează...jumate de ora în fata oglinzii rămâne parte din timpul sacrificat frumosului..proteza și peruca, pudra și vopsea fac din noi niște bătrânei sexy ce joacă sudoku în autobuz.Frumusețea e o afacere ce nu are mila de noi..iar cel mai bun vânzător al ei e oglinda.Prețul? Nu contează căci iluzia ca ai ieșit frumos pe ușa nu are preț...